La începutul anilor 50, când teoriile freudiene îşi găseau destul de mulţi adepţi printre terapeuţi, doi psihologi, Albert Ellis şi Robert A. Harper, au avut curajul de a lupta împotriva curentului, afirmând că evenimentele neplăcute ale copilăriei sau învinovăţirea pentru dorinţele incestuoase faţă de un părinte nu sunt sursa tuturor angoaselor adulţilor, asa cum susţineau practicanţii psihanalizei. Ei au susţinut că sursa majorităţii problemelor, nemultumirilor şi a comportamentelor inadecvate ale oamenilor vine din interiorul acestora, din propriile lor credinte iraţionale, care pot fi modificate asemenea unor algoritmi computerizaţi. În acest fel s-a născut terapia raţional-emotivă comportamentală.