Probabil că titlul acestui articol sună puțin pompos sau chiar clișeic. Despre ce tranziție să fie vorba și despre ce an? Nu, nu există nicio legătură cu alinierea planetelor și/sau alte fenomene de natură mai mult sau mai puțin esoterică, ci despre o treaptă crucială din dezvoltarea fiecărui viitor medic: anul trei.
Cu toții am auzit vorbindu-se despre el încă din primul an sau chiar încă înainte de a fi admiși la facultatea de medicină. Cu toții am resimțit pe propria noastră piele reflexul de piloerecție la auzul abominabilelor lucruri referitoare la acest fatidic an. Unii dintre noi poate că ne rugam să ajungem până acolo, că o să ne descurcăm noi cumva. Cert este că, mai devreme sau mai târziu, dacă avem determinarea necesară pentru a trece de micile sau marile obstacole ale primilor doi ani, o să ajungem și aici.
Și eu mă număram printre scepticii care, în primii doi ani de facultate, nu îndrăzneau să privească atât de departe. Cu toate acestea, iată-mă ajunsă în anul trei, an pe care am ales să-l numesc „anul tranziției”, deși el este încadrat tot în categoria „preclinic”, la fel ca primii doi ani. Tind să cred că nu greșesc când îl numesc astfel, întrucât această tranziție nu este una de neglijat. Poate că în anii I-II ne-au trecut pe lângă ureche numele câtorva boli, cărora nu le-am dat o importanță semnificativă. În definitiv, nu reprezentau decât câteva paragrafe în plus de învățat sau memorat. Acum, însă, ne întâlnim „face to face” cu aceste boli, încât ele nu mai pot fi reduse la niște noțiuni abstracte pe care trebuie să le tocim pentru un examen. În anul trei, aproape că nu există materie lipsită de importanță; nu ai cum să mai neglijezi vreuna în detrimentul celeilalte, pentru că toate sunt indispensabile în conturarea tabloului clinic și paraclinic al unei anumite patologii. Cum să înțelegi modificările patologice de structură cu care se ocupă morfopatologia dacă nu înțelegi mecanismul fiziopatologic din spatele acestor modificări? Cum să înțelegi evoluția infecției cu virusul HIV dacă nu stăpânești noțiunile de imunologie pe care, bineînțeles, tot în anul trei le studiem? Iar exemplele, desigur, pot continua. Ideea ar fi că nicio materie nu mai poate fi numită „de sine stătătoare” fără drept de apel – toate se intersectează complicat, adesea făcându-ne viața de student „un chin”, dar un chin absolut necesar pentru pregătirea noastră de viitori medici.
Eu sunt doar unul dintre studenții din anul trei de la UMF „Carol Davila”, Facultatea de Medicină Generală, ceea ce poate să însemne că doar viziunea mea nu poate fi suficient de validă pentru ca cei mai tineri decât mine să își formeze o părere referitoare la ceea ce îi așteaptă. Prin urmare, am decis să cer și viziunea altor studenți, colegi de ai mei din anul trei, adresându-le trei întrebări destul de simple și grăitoare. Să vedem ce au avut de spus:
1. Ce impact a avut asupra voastră această tranziție spre disciplinele clinice din anul trei?
„Având în vedere practica pe care am făcut-o în timpul vacanței de vară, consider că trecerea nu e chiar atât de bruscă, deși există diferențe mari”, spune Saniye. De asemenea, ea mai adaugă că „Bucuria profesorilor de a ne „îndopa” cu patologii din cât mai multe categorii, toate deodată, este covârșitoare”. La aceeași întrebare, Mircea a dat un răspuns similar, argumentându-și-l pe baza faptului că practica de vară a avut rolul de a ne „căli” pentru cele ce aveau să urmeze. Iată, așadar, un rol al practicii de vară la care eu, personal, nu mă gândisem, dar care se pare că nu poate fi contestat.
Desigur că există variabile și în această privință, întrucât, după cum probabil deja se cunoaște, studenții pot alege ei înșiși unde să efectueze acest stagiu de practică de vară, după preferințe și posibilități. Alice s-a aflat într-o astfel de situație particulară: „Tranziția mi s-a părut foarte bruscă”, relatează ea, „cel mai probabil fiindcă am făcut practica de vară într-un laborator de bacteriologie. Totuși, acest lucru nu exclude faptul că anii preclinici ne pregătesc prea puțin pentru aplicarea cunoștințelor la patul bolnavului.”
2. Ce ați schimba în modul de predare a semiologiei?
Este adevărat că, atunci când am lansat această întrebare, am avut în vedere experiența personală (deși încă destul de săracă) referitoare la această disciplină. Semiologia medicală este, indiscutabil, cea mai importantă materie din anul trei. Pe lângă faptul că însumează un total de douăzeci de credite pe an, este și singura materie la care se efectuează două lucrări practice pe săptămână, iar în anumite cazuri (inclusiv al meu) chiar și două cursuri. Pe lângă aceste amănunte de ordin organizatoric, semiologia este esențială în formarea viitorului clinician. Ea reprezintă prima confruntare cu bolnavul, confruntare care poate modifica radical traseul unui diagnostic. Nu cred că exagerez când spun că, dacă pregătirea noastră clinică ar fi o construcție, semiologia ar fi fundația ei. Din acest motiv (și din altele), semiologia este disciplina pe care, în general, studenții o tratează cu cea mai mare seriozitate și dedicare.
Adesea, însă, așteptările pe care le avem de la anumite materii (nu doar semiologia) nu coincid cu realitatea, temei pe baza căruia nu puțini studenți au ales să se transfere în alte serii, care studiază semiologia în cadrul altui spital (mai reputat, mai apreciat, mai aproape de casă, etc. etc. etc.). Eu am ales să merg pe mâna destinului, la fel și colegii mei pe care i-am intervievat. Iată ce au răspuns ei la întrebarea de mai sus:
„Mi-aș dori ca semiologia să fie mai bine predată la curs”, spune Saniye. „Aș vrea să nu mai trecem prin programă ca și cum ne-ar alerga cineva. De asemenea, ar fi ideal să existe o legătură între curs și LP. Mi-ar plăcea ca asistenții să arate la LP ceea ce s-a predat la curs, în funcție de posibilități, tocmai pentru a recunoaște mai bine simptomele, semnele, sindroamele”.
„Cursurile ar trebui să ne familiarizeze cu manevre și etape diagnostice ulterior aplicate la lucrările practice. De asemenea, ar fi util să se prezinte cele mai frecvente situații clinice, nu simple înșiruiri și clasificări de sindroame rare, care pot fi aprofundate mai târziu printr-o eventuală specializare. În opinia mea, orice afecțiune luată în discuție ar trebui explicată foarte pe scurt din punct de vedere fiziopatologic, pentru o mai bună înțelegere”, adaugă și Alice, întărind oarecum și comentariul lui Saniye referitor la coeziunea care ar trebui să existe între curs și lucrări practice. La aceeași întrebare, Mircea răspunde sincer și întrucâtva un pic mai incisiv: „La semiologie, simt că suntem cam lăsați de capul nostru, deseori fără îndrumare. Asta cu atât mai mult cu cât la curs trecem rapid de la un sistem la altul, când practic nu avem timp în două ore să exersăm nimic, fiind mulți pe un pacient.”
Dezideratele sunt, așadar, comune: mai multă implicare din partea cadrelor medicale care sunt adesea prea ocupate pentru a mai avea grijă și de o turmă de învățăcei, mai multă organizare și mai multă coeziune. Întrebarea care se pune este: oare ce e de făcut pentru ca aceste deziderate să se transforme în realități concrete? Și cine ar trebui să facă primul pas în acest sens?
Dacă la prima întrebare răspunsul poate fi prea elaborat pentru a-l putea descrie în câteva rânduri, la cea de-a doua, cred că acesta a fost deja găsit: primul pas a fost deja făcut atunci când studenții și-au dat seama de ceea ce ar dori să se schimbe. Continuarea și deznodământul probabil că nu depind numai de ei – sau, cel puțin, nu în totalitate.
O ultimă întrebare pe care am adresat-o a sunat în felul următor: 3. Ce ați schimba la Facultatea de Medicină, în general? O întrebare destul de spinoasă și care poate da naștere unor dezbateri fără sfârșit. De ce această întrebare în acest context? Pentru că, înainte de a fi studenți în anul trei, suntem studenți la Facultatea de Medicină, iar unele dintre problemele cu care ne confruntăm poate că au o rădăcină ceva mai adânc implantată decât ceea ce se vede din exterior. Nemulțumirile studenților legate de semiologie pot fi extrapolate și la alte discipline și nu sunt niște nemulțumiri noi; ne-am confruntat cu ele încă din primul an și încă ne mai confruntăm. Soluția are adesea la bază principiul „Fiecare se descurcă cum poate”, iar uneori, această soluție este, în mod paradoxal, unică, deși gradul ecuației o depășește cu mult.
„Mai puțini studenți, laboratoare mai bine dotate, mai puțină grădiniță și mai multă informație utilă, cu accentul pus pe părțile mai importante, și nu împărțit în mod egal, „ca să nu se supere detaliile” de ordin atomic”, răspunde Mircea la întrebarea lansată mai sus, pe aceeași notă de sinceritate absolută. La aceeași întrebare, Alice dezvoltă mai mult problemele de ordin organizatoric care, mai devreme sau mai târziu, își depășesc spectrul și ne afectează din mai multe privințe: „Aș impune fiecărei catedre să publice o carte de curs și/sau LP care să conțină bazele materiei respective”, sugerează ea. „Prezentări în format electronic cu scheme sau detalii suplimentare aș accepta numai ca o eventuală departajare la examen în favoarea celor care au participat la curs. Programa ar trebui să se axeze pe noțiuni mai puține, dar mai importante, care să fie predate clar și, în limita posibilităților, aplicate practic. Materiile de tipul marketing, etică și alte asemenea cronofage ar trebui incluse în categoria opționalelor, cel puțin pentru primii trei-patru ani. Fiindcă nu vreau să mai aud reproșul că suntem prea mulți, aș reduce drastic (cel puțin la jumătate) locurile cu taxă”, mai adaugă ea, subliniind la sfârșit un aspect destul de serios cu care ne confruntăm încă din primul an. Generația noastră este una extrem de numeroasă; la debutul primului an de facultate, ea număra mai bine de o mie de studenți, ceea ce înseamnă în jur de 140-150 de studenți în fiecare serie. Cum să oferi resurse individuale sau cvasi-individuale pentru atâția oameni? De unde să iei atâția bolnavi, de unde să iei atâtea locuri în amfiteatre? Dacă pentru colegii noștri mai tineri această problemă este pe cale să se rezolve (prin reducerea semnificativă a numărului de locuri în regim cu taxă), noi va trebui „să ne descurcăm cum putem” până la finele anului șase.
La aceeași întrebare, Saniye a subliniat în mare aceleași aspecte evidențiate și de către Alice: „Subiectul acesta nu îl voi dezvolta prea mult, pentru că nu aș avea timpul necesar să-l termin. Dar, pe scurt: fiecare catedră ar trebui sa aibă materiale didactice, ar trebui interzisă folosirea .ppt-ului ca document oficial de pe care să învățăm, acestea ar trebui să fie înlocuite, spre exemplu, cu documente Word; de asemenea, ar trebui să existe maxim 5/6 materii pe semestru, organizarea orarului ar trebui să fie mai atent alcătuita etc.”.
Într-adevăr, „etc.” este cuvântul cheie atunci când discutăm despre probleme legate de facultatea noastră, Facultatea de Medicină. După cum am arătat mai sus, pentru unele dintre ele au început să se întrezărească soluții. Pentru altele, acestea sunt în curs de implementare sau poate că nimeni nu s-ar fi gândit vreodată că problemele în sine există. Supremația .ppt-ului, care a fost adusă în discuție de mai multe ori, este cea care pe mine, momentan, mă deranjează cel mai mult. Sigur că există foarte multe cărți de medicină de pe care se poate studia, însă informația care curge în adevărate fluvii este mai greu de selectat. Tocmai acest lucru se presupune că ar trebui realizat de către dascălii noștri, în acele prezentări de curs sau, mai bine, într-un volum frumos aranjat, în care să știi sigur că găsești tot ceea ce îți trebuie, fără să fie nevoie să mai cauți pe Google definiția vreunui termen medical care sună mai științifico-fantastic. Probabil că se poate interpreta că acest deziderat comun al studenților se naște din comoditate; eu una, numărându-mă printre acei studenți care îl împărtășesc, pledez pentru necesitatea de a aloca timpul dedicat învățării unei materii (și așa destul de limitat) însușirii noțiunilor deja predate, nu completării acestora. Nu este un lucru rău ca suportul de curs să fie un schelet pe care noi să completăm noțiuni mai aprofundate, numai că selectarea acestor noțiuni din toate cele patru zări se dovedește a fi un proces cronofag, la finele căruia nici nu știm cu siguranță dacă, în definitiv, învățăm ceea ce trebuie. Sau, cel puțin, „ceea ce se cere” la examen, pentru că nu de puține ori, ceea ce trebuie nu coincide cu ceea ce se cere.
Ar mai fi multe lucruri de spus în legătură cu toate celelalte aspecte subliniate de către colegii mei. Dezbaterea se poate întinde la infinit, însă de un lucru cu siguranță nu ne putem îndoi: anul trei este un an al tranzițiilor, al turbulențelor și al incertitudinilor, un an dificil în urma căruia ar trebui să fim capabili să decidem dacă drumul pe care am hotărât să pășim este cel care ni se potrivește sau dacă ar trebui să ne reorientăm din punct de vedere profesional. În speranța că munca, perseverența și pasiunea vor fi factorii cheie în luarea aceastei decizii, fie ca ea să ne avantajeze atât pe noi, cât și pe viitorii noștri pacienți.
Sursă foto: http://www.cignaglobal.com/
| < Anterior | Urmator > |
|---|
