MedicalStudent.ro

 

 

 Voi începe articolul ce urmează printr-o destăinuire: întrebarea cumva retorică ce îl intitulează nu este 100% originală. Originile sale datează de pe undeva de la sfârșitul lunii aprilie a.c, când situația Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Ion Cantacuzino” s-a discutat în cadrul Senatului UMF „Carol Davila”. Cum a ajuns să se discute la acest nivel situația unui Institut care s-a aflat în coordonarea, inițial, a Ministerului Sănătății, apoi a Ministerului Educației și Cercetării, iar acum, potențial, Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”? În urma unui îndelung și tărăgănat proces de subzistență a acestuia, în care responsabilitățile au fost pasate dintr-o ogradă în alta „ca o minge de ping-pong”, comparație aparținând susținătorilor cauzei INCDMI de pe pagina de Facebook înființată și administrată de studenți la medicină,  „NU desființării Institutului Cantacuzino”  (https://www.facebook.com/salvamINCDMI?fref=ts).

 

Așa cum am precizat mai sus, acest proces nu datează de azi, de ieri, ci de multă vreme, tocmai de aceea am îndrăznit să modific comparația cu mingea de ping-pong, întrucât jocul de tenis de masă este unul rapid, în care nu ai vreme de pierdut, nu te poți culca pe o ureche prea mult ca să făurești stratageme elaborate. Situația Institutului seamănă, mai degrabă, cu un joc de tenis pe zgură (că tot ne aflăm în plin sezon, cu Roland Garros-ul apropiindu-se cu pași repezi și atenția îndreptată asupra fenomenului național Simona Halep). Pe zgură, mingea este pasată, ca în orice meci de tenis, firește, de o parte și de alta a fileului, însă  fiind cea mai lentă suprafață de joc, îți permite să anticipezi mult mai ușor poziția mingii în teren, să devii creativ și chiar să-ți modifici tactica de joc. Întocmai de acest soi de creativitate au dat dovadă și reprezentații puterii, venind cu această idee „revoluționară” prin care INCDMI ar putea fi preluat de către UMF „Carol Davila”, de vreme ce tot reprezentații acestei universități au dat dovadă de interes și implicare pentru Institut în nenumărate rânduri.  Cum bine s-a sugerat și de această dată tot pe pagina de Facebook mai sus menționată, înfăptuirea acestei idei ar echivala, oarecum, cu preluarea conducerii DNA-ului de către Facultatea de Drept. Vi se pare că ați intrat, cumva, pe o scenă unde se joacă o piesă de teatru absurd? Nu este deloc improbabil să fie așa. 

 

Situația Institutului probabil că nu mai este (sau nu ar trebui să mai fie) străină nimănui. De ani buni, activitatea de producție a Institutului a fost sistată, invocându-se ca motiv neconformitatea sa cu standardele europene de bune practici, GMP (good manufacturing practices). Datoriile Institutului s-au acumulat și ele și nu au mai putut fi plătite integral,  ridicându-se la un total de aproximativ 24 de milioane de lei. Dar, așa cum s-a atras atenția de către prof. Mircea Ioan Popa în cadrul unui protest al studenților organizat în fața Institutului, această sumă reprezintă o picătură într-un ocean în comparație cu alte datorii, mult mai exorbitante, trecute cu vederea de statul român în repetate rânduri. Oare este un efort atât de mare să asigurăm buna-funcționare a singurei instituții de profil din România care a imunizat populația timp de zeci de ani? Scenariul sumbru care s-ar desfășura în contextul izbucnirii unei epidemii este greu de digerat, dar trebuie privit ca pe o posibilă realitate în cazul în care Institutul nu va fi salvat. Sunt numeroase exemple care dovedesc eficacitatea INCDMI și motivul pentru care trebuie să luptăm ca el să dăinuie, atât pentru binele nostru, cât și pentru binele generațiilor care vor urma. De pildă, în anul 2009, România se afla în necesitatea de a importa circa un milion de doze de vaccin pandemic, al căror cost total s-ar fi ridicat la aproximativ 7 milioane de euro. Mobilizându-și, însă, resursele proprii și dedicarea de care a dat dovadă timp de atâtea decenii, Institutul a reușit să producă de trei ori mai multe doze din același vaccin și la un preț de cinci ori mai mic per doză. Iată că s-a putut face o treabă foarte bună și aici, în „ograda” noastră proprie, cum s-ar putea face și de acum încolo dacă ar exista un pic de voință. Și este mai mult decât necesar ca acest strop de voință să existe, dat fiind că România nu este în situația în care să-și permită luxul de a plăti de cinci ori mai mult decât este nevoie pentru un produs pe care l-a putut și îl poate fabrica ea însăși. Acest lucru, însă, nu a împiedicat măcelărirea ulterioară a Institutului, puțin câte puțin; de exemplu, prin sistarea producției de vaccinuri și prin refuzul plății salariilor angajaților încă din iarna anului trecut, ceea ce a dus, în luna martie  a.c., la închiderea Laboratorului de Microbiologie Clinică. Studenții la Medicină au conștientizat pericolul iminent ce pândește întreaga națiune din cauza proastei gestionări a situației Institutului și au organizat, până în prezent, două proteste în tăcere, în speranța că vor transmite întregii populației mesajul care ar fi trebuit recepționat de mult timp. La aceste două proteste s-au adăugat și mitinguri la care au participat angajați și reprezentanți ai INCDMI și nu numai, în fața Guvernului și în fața Palatului Cotroceni. Au fost depuse petiții la Guvernul României, la Senat, Camera Deputaților și chiar S.R.I. (INCDMI contribuind semnificativ la securitatea națională prin importanța pe care o joacă în epidemiologie), însoțite de peste 7.825 de semnături de susținere. Situația sa este de așa natură încât trebuie neapărat discutată serios în Guvern și C.S.A.T., nu fugitiv și ambiguu, așa cum s-a mai procedat în antecedente. De vreme ce se presupune că trăim în „România lucrului bine făcut”, iar la data de 16 noiembrie 2014, românii din țară și de peste hotare s-au mobilizat „ca să-și ia țara înapoi”, de ce se încearcă acum, prin orice mijloace, distrugerea ei? Se pare că pentru diverse alte „probleme imperioase” se pot scoate din vistieriile țării sume precum 45.000 de euro (pentru ca Președintele să călătorească în străinătate cu o aeronavă în cele mai bune condiții) sau 29.000 de euro (pentru ca angajații de la Cotroceni să nu mai umble cu sendvișul la pachet sau să comande pizza în pauza de masă, ci să aibă o bucătărie proprie). 

 

Problemele adevărate, însă, nu par să mai intereseze pe nimeni. Ce contează că statul nu mai poate asigura vaccinarea copiilor de 2, 4, și, respectiv, 11 luni, iar părinții (cei care își permit!) trebuie să cumpere vaccinul din farmacii (dacă îl găsesc și acolo)? Ce contează că, în județul Argeș, un copil de șapte ani „moare cu zile” din simplul motiv că ecograful nu funcționează în weekend, motiv enunțat cât se poate de natural  și de firesc de medicul în îngrijirea căruia se afla micuțul? Printre lucrurile care contează cu adevărat, din câte se pare, îl reprezintă faptul că Institutul Cantacuzino deține terenuri cu o suprafață totală de peste 20 ha (4 ha în Cotroceni, 7 ha în Băneasa, 10 în Dârvari și încă 3 în Iași), a căror valoare imobiliară nu este deloc de neglijat. Așadar, de ce să salvezi populația de gripă, poliomielită, tuberculoză, malarie și alte cele când poți foarte frumos să le trântești un mall sau un complex rezidențial în loc de institut de seruri și vaccinuri? Oricum, nimeni nu a mers și nu va merge vreodată la Cantacuzino în scop de agrement, să vadă un film la cinema 3D sau să joace bowling. Dacă tot nu se poate juca bowling la institut, de ce să nu se joace tenis cu institutul? Acesta trebuie să fi fost raționamentul mai-marilor din fruntea statului, care, dând dovadă și de o doză de înțelepciune populară, au modificat și un faimos proverb după preferințele lor: „Cine n-are vaccin, să și-l cumpere.” Ei poate că au cu ce și de unde să și-l cumpere, dar va împrumuta, oare, președintele Iohannis aeronava aceea de 45 000 de euro unei mămici din mediul rural ca să se ducă în lumea largă pentru a-i procura o doză de vaccin bebelușului ei?

Mi-e greu să cred.

 

Comentarii (0)

Subscribe to this comment's feed

Scrie comentariu