Ati vazut vreodata un om cu ochii albastri? Probabilitatea ca da este de 99% (e plina lumea de ochi.....mai mult sau mai putin albastri). Ati vazut vreodata un om cu ochii albastri, bolnav de cancer gastric ? Noi sigur am vazut. Cine suntem noi ? Pai....suntem un grup de oameni care tot cara, asemenea unui Sisif medical, halatul in geanta, care urca si coboara aceleasi scari in fiecare zi si care, in multitudinea de litiaze veziculare si ulcere gastrice sau duodenale, s-a intalnit intr o dimineata cu domnul cu ochii albastri, clasificat obiectiv la categoria – patologie speciala...
Asa ca inarmati cu tot felul de foi, pixuri si caiete, precum si cu nelipsitele intrebari referitoare la nume, varsta, antecedente personale , am pornit sa infruntam patologia speciala.In salon e liniste si miroase a toamna. Afara ploua ciudat de bacovian si cad frunze, ucise de depresie din cauza incalzirii globale : pana si sa fii frunza e dificil in zilele de azi. In coltul din stanga ne intampina ochii albastri, asezati frumos si cuminte la marginea patului prea alb.
Ne asteptam clar la altceva.’Oare ce ar putea avea ? Nu pare chiar asa grav. Arata chiar bine’. Curiozitatea care isi facuse incet loc intr un lob (poate cel temporal), atrasa de cuvantul ‘patologie speciala ‘ incepuse sa scada drastic, lasand locul altor lucruri interesante legate de weekend, filme si EKG.
Cineva incearca totusi o anamneza. Lucrurile merg calm, ca si cum ni s-ar spune o poveste despre un om. Urmeaza partea cu :’De ce ati venit la spital ? Va durea ceva’. In linistea salonului, intrerupta din cand in cand de un mobil, simptomele curg : varsaturi, greata, durere epigastrica, anorexie selectiva pentru carne si, la sfarsit, apare surpriza :am slabit 8 kilograme in 3 luni. Iar, in mintea noastra, de studenti care mai stiu ceva, dar nu prea stiu ce trebuie, incepe sa se faca lumina. O lumina trista , declansata de alaturarea a doua cuvinte : 8 kilograme si carne. Sunt sigura ca toti ne am luminat in ceea ce priveste patologia speciala, insa nimeni nu a rostit nici un cuvant. Acestea au ramas in lobul temporal, la adapost de privirea albastra si putin rusinata a omului din fata noastra.
Tacerea a fost intrerupta de vocea celui pe care il cautam in fiecare dimineata, cand ne intrebam :’Unde e profu ?’ si care arunca , in mijlocul camerei mirosind a toamna o mare provocare :’ Care imi spune si mie cum evolueaza boala in lipsa oricarui tratament?’ Intrebarea aruncata in aer pluteste si nimeni dintre noi nu vrea sa o apuce de semnul intrebarii si sa o transforme in punct. Chiar si ochii albastri asteapta raspuns.
‘Chiar nimeni nu stie ?’ Poate ca intrebarea potrivita era :’Chiar nimeni nu vrea sa spuna ?’ Si, cum, in viata, se aplica zicala :’Cel destept cedeaza intotdeauna primul’, profu’ raspunde. Ochii albastri sunt foarte umiti de raspuns. Si, in mintea noastra, iar se face lumina : ‘S ar putea ca domnul sa nu stie ce boala are’.
E iar fix. Plecam fiecare spre lumile noastre, in care soarele straluceste chiar si cand ploua, in care invidiile curg printre ochelari , lasand in urma ‘albastrul’ si cancerul lui gastric difuz, cu metastaze peritoneale, un albastru ce sta calm la marginea patului si zambeste in salonul in care miroase puternic a toamna.
Nici daca as termina Medicina de 2 ori si Psihologia de 3 ori, tot mi s-ar parea cel mai greu lucru sa ma uit in cei mai albastri ochi din lume si sa le spun ca o sa moara.
| < Anterior | Urmator > |
|---|
