A inceput anul 3, o "sperietoare" pentru studentii medicinisti: farmaco, fiziopat si morfopat....horror... nu sunau prea bine materiile astea si, sincer, nici acum nu suna.
Ca o compensatie parca pentru ele-SEMIOLOGIA. Stiinta semnelor, prima materie cu adevarat medicala. Te pune pentru prima data fata in fata cu bolnavul, pentru prima incepi sa te simti "aproape" doctor. Prima anamneza, primul puls, prima tensiune luate pe bune, primul contact cu medicina practica...
Acum e momentul adevarului.... acum iti dai seama daca iti place sau nu ceea ce vei face...toata viata. Am constatat oarecum cu surprindere ca este o senzatie minunata acea de a comunica cu pacientul, de a afla problemele sale medicale si de a incerca sa il ajuti sa se faca bine. Intr-adevar un lucru nobil...o arta nobila... arta de a ajuta... de a-ti dedica viata ajutorarii semenilor tai. Poate suna cam pompos pentru unii dar mie mi se pare ca asta e realitatea. Ne facem doctori (medici) ca sa ajutam, ca sa insanatosim pe cei bolnavi. Suntem un fel de apostoli... da, apostoli, pentru ca intre omul bolnav si Dumnezeu mai exista o halta- spitalul. Un fel de purgatoriu, in care noi (viitorii) medici vom putea decide destinul bolnavului. Prin hotararile referitoare la tratament si felul in care le aplicam facem diferenta intre viata si moarte.Este o povara grea aceea de a trasa granita dintre a fi si a nu (mai) fi dar in acelasi timp, am impresia ca acest lucru ne va aduce satisfactii nemaipomenite.
Totusi constat cu surprindere ca nu toti colegii mei gandesc asa. Nu vad in multi dintre ei aceasta pasiune pentru medicina pe care eu insumi am descoperit-o abia acum, in anul al treilea de facultate. Sper totusi ca in timp o sa isi dea seama de misiunea pe care ei insisi si-au ales-o sa o indeplineasca: sa isi ajute semenii, sa faca diferenta poate chiar intre viata si moarte. Pentru ca asta e realitatea. Doctorul este cel ce poate decide soarta pacientului. Si cu cat devenim mai repede constienti de acest lucru, cu atat mai repede ne putem dedica viitoarei noastre misiuni.
Trebuie noi sa simtim si sa ne dorim aceste lucruri. Nu mama sau tata care sunt sau nu medici, nu alti apropiati...ci NOI INSINE. Pentru ca viitorul nostru ca medici acum se contureaza. Acum ne hotaram (mai mult sau mai putin constient) drumul nostru profesional. Daca suntem seriosi, constiinciosi si pasionati de medicina vom ajunge cineva, vom ajunge medici buni sau chiar exceptionali. In caz contrar vom ingrosa randurile celor care au venit la aceasta facultate doar pentru a lua o diploma si se complac in mediocritate.
Pentru ca in fond si la urma urmei asta este scopul nostru al fiecaruia ca viitori medici: sa ajutam, sa facem bine semenilor nostri ... sau macar sa incercam.
Cu prietenie,
Stefan Girbaci, UMFT
| < Anterior | Urmator > |
|---|
