Ideea că umezeala amplifica simptomele artritei e mai degrabă o prejudecată. Pielea din jurul încheieturilor este, mai degrabă, impenetrabilă pentru apă, iar majoritatea oamenilor rămân în casă până la sfârşitul ploii. In plus, pacienţii cu artrită nu sesizează schimbări dramatice ale simptomelor lor când intră în apă (când fac baie sau când inoată). Vremea umedă poate fi, de asemenea, asociată cu alte condiţii climatice, precum scăderea presiunii atmosferice. Dar, totuşi, această asociere pare neplauzibilă fiindcă presiuni mai mari sunt tolerate uşor in timpul călătoriei cu avionul sau mersul pe munte cu maşina.
Alt factor asociat vremii, umiditatea, poate pătrunde în organism pe cale respiratorie. Dar, aceasta pare un factor mai puţin influenţabil deoarece la pacienţii internaţi cărora li se asigură aer cu o umiditate mai mare s-a sesizat o influenţă scăzută asupra simptomelor artritei. Mai mult, un duş lung nu induce, în mod normal, dureri articulare.
Niciunul dintre studiile asupra acestei legături nu este “făra pată”. Totuşi, ramane o mică probabilitate să existe o legătura între schimbările climatice şi artrită. Slabele dovezi nu pot explica tăria şi popularitatea crezului, considerându-se că nu ne putem baza numai pe afirmaţiile oamenilor. De fapt, studiile psihologice arată că oamenii fac adesea corelaţii care în majoritatea cazurilor nu există (de exemplu, capacitatea de a vedea norii semănând cu diverse animale).
Totuşi, în unele zile cu vreme urâtă apar dureri articulare.
Peste ani, oamenii vor da mai multă atenţie pentru a confirma legătura dintre vreme şi simptomele artritei, pentru a o nega sau pentru a nu mai interpreta greşit legătura ambiguă care întareşte bănuiala.Astfel, cercetătorii vor efectua o cercetare mai riguroasă si vor înregistra dovezile contradictorii.
Alte axiome ale ştiinţei sunt observatii “liniştite”. Pentru a obţine etaloane, în clinica medicală, adesea, se cer “orbiri” pentru ca atât clinicianul cât şi pacientul să nu ştie la ce sunt expuşi. Faţă de vreme este, însă greu să fii “orb”.
“Stingerea”credinţei că există o legătură între vreme şi artrită cere un proces întamplator; înca, un asemenea studiu este improbabil să fie realizat prea curând. Mai mult, eşuarea în explicarea acestei legături a fost datorată faptului că pacienţii au fost prea puţini sau experienţa lor era nerelevantă.
Pentru majoritatea celor suferinzi de artrită reumatoidă, încheieturile înţepenite şi inflamate sunt rezultatul “furtunilor” interne din sistemul imunitar. Substanţele pe care organismul le eliberează pentru a lupta împotriva infecţiilor ţesuturilor articulare, atacă încheieturile, “rozând” cartilagiile şi oasele. In ultimele decade, medicii au avut puţine opţiuni pentru tratament. Cum cunoştinţele despre sistemul imunitar au avansat, cercetatorii au descoperit variate ţinte in organism asupra cărora să acţioneze medicamentele in scopul reglementării sistemului imunitar.
La ultima întâlnire a Colegiului American de Reumatologie s-au prezentat trei noi terapii care au dat rezultate bune, toate funcţionând pe baza “potopului” de substanţe chimice eliberate de sistemul imunitar in cursul artitei reumatoide. (Boala este diferită de osteoartritele obişnuite care uzează încheieturile.) Cercetările au descris procesul prin care este inhibată interleukina1, o proteină naturală care induce inflamarea prin activarea celulelor care căptuşesc vasele de sânge.
Durerile articulare pot să fie de fapt legate de trecut, conform unui studiu pilot al unui nou tratament descris de Colegiul American de Reumatologie din Philadelphia. Medicamentele standard pot ţine boala sub control, dar foarte rar pot vindeca, pacientul trebuind să le ia aproape tot timpul. Noul tratament oferă scăparea de simptome la pacienţilor care suferă, in medie, de 22 de ani de artrită şi la care tratamentul standard nu mai are efect. Tratamentul implică îndepărtarea celulelor care produc anticorpii. In artrita reumatoidă, aceste celule produc anormal anticorpi numiţi rheumatoid factors. In plus, cercetările recente sugerează că unele dintre aceste celule (limfocite B) se expansionează clonal, provocând un cerc vicios al bolii. Distrugerea limfocitelor B nu expune organismul la riscul infecţiei pentru că sângele încă conţine o cantitate suficientă de anticorpi, iar celulele se refac repede, revenind la normal în aproximativ 3 luni) .
După 18 luni de tratament, din cinci pacienţi trataţi, trei au avut rezultate bune după un singur tratament; ceilalti doi au luat şi medicaţii adiţionale. Toţi cinci duc acum vieţi absolut normale, mergând, printre altele, la sală şi ocupându-se de grădinarit. Din douăzeci de pacienţi care au urmat 18 luni de tratament numai doi nu au prezentat ameliorări. Acest tratament implică două scurte internări în spital pentru perfuzii (spitalizarea s-ar putea să nu mai fie necesară în viitor) şi va trebui să fie repetat anual. Totuşi, chiar dacă acest model de tratament este incomod (prin repetarea anuală), distrugerea limfocitelor B poate ajuta chiar şi în cele mai refractare cazuri de artită reumatoidă.
www.sciam.com
| < Anterior | Urmator > |
|---|
