Lupusul eritematos (LE) reprezintă o boala autoimună policlonală ce implică populatiile limfocitare T si B, etiologia ei fiind rezultatul interacţiunii dintre factori genetici şi de mediu. Se caracterizează prin apariţia de reacţii inflamatorii cu localizări multiple şi este asociată cu producerea de Ac direcţionaţi împotriva Ag nucleare, citoplasmatice şi membranare. Manifestările clinice variază de la leziuni cutanate minore la insuficienţă multiplă de organe, existând două forme majore : lupus eritematos sistemic şi lupus eritematos cutanat. Patologia cutanată este extrem de variată si de diversă, întâlnindu-se două categorii principale de leziuni : specifice şi nespecifice. Acestea apar frecvent pe parcursul sau la debutul lupusului eritematos sistemic, putând evolua şi în absenţa unei implicaţii sistemice (forma cutanată). Conform leziunilor specifice, lupusul eritematos cutanat poate fi clasificat în (clasificarea Düsseldorf 2003): acut, subacut şi cronic.
Patogenia lupusului eritematos cutanat, sau a lupusului eritematos în general, nu este pe deplin elucidată. Prezenţa autoanticorpilor se pare că reprezintă elementul central, la care se adaugă activitatea sistemului complement, a celulelor inflamatorii, a citokinelor, a estrogenilor şi influenta radiaţiilor ultraviolete. În determinarea susceptibilităţii intervin genele implicate în recunoaşterea antigenică şi o serie de factori adiţionali (ex. infecţioşi). Pe scurt, lupusul eritematos cutanat apare în rândul indivizilor genetic predispuşi, cel mai adesea la pacienţii cu HLA-B8, HLA DR-3, HLA-DRw52şi HLA-DQ1. Rolul central îl ocupă autoanticorpii (ANA, anti Ro/SSA). Reacţia inflamatorie dezvoltată are la origine modulaţia ultravioletă a autoantigenelor, citokinelor epidermice şi moleculelor de adeziune, finalizându-se cu apoptoza keratinocitelor.
Fotosensibilitatea reprezintă o predispoziţie pentru dezvoltarea unor leziuni cutanate în urma expunerii la radiaţiile solare. În cadrul manifestărilor clinice ale lupusului eritematos cutanat, aceasta reprezintă un element de referinţă, fiind întâlnită mai ales în forma subacută. Radiaţiile ultraviolete constituie un trigger important al proceselor inflamatorii şi al formării de autoanticorpi. Ele sunt capabile să inducă sinteza de citokine precum TNFα şi IL-1 în keratinocite şi în limfocite. Astfel, se generează un răspuns inflamator la nivelul dermului şi epidermului, în care sunt implicate atât celulele locale (endoteliale, fibroblaste, mastocite) cât şi cele migratorii (monocite, limfocite).
Iniţial, UVA (320-400 nm) şi UVB (290-320 nm) induc, la nivelul keratinocitelor, sinteza de IL-10, respectiv IL-12. În timp ce prima determină imunosupresie şi toleranţă imunologică prin intermediul limfocitelor Th1, cea de a doua apelează la limfocitele Th2. Ulterior, are loc secreţia de IL-1 şi de TNF-α care duce la expresia crescută a moleculelor de adeziune (ICAM-1, selectina E, VCAM-1 pe suprafaţa keratinocitelor şi celulelor endoteliale, recrutând celulele inflamatorii. TNF-α si IL-1 sintetizate determină secreţia autocrină de TNF-α a keratinocitelor. Acesta va determina apoptoza şi translocarea antigenelor intracelulare Ro şi La la suprafata celulelor. Drept urmare, va avea loc un fenomen de citotoxicitate mediată de anticorpi. Rezultatul va fi o rată foarte crescută a apoptozei keratinocitelor.
În mod normal, celulele apoptotice sunt recunoscute de macrofage prin intermediul fosfatidilserinei expuse extracelular în cursul procesului de apoptoză. O dată cu expresia receptorilor CD36, CD38 şi a integrinelor αvβ3, αVβ5 fagocitele reduc amploarea răspunsului imun prin producţia de IL-10, transformând TGF β, PAF şi PGE. Producţia de IL-12 e diminuată prin internalizarea celulelor apoptotice. Toate aceste procese sunt alterate în cazul deficitului de fosfatidilserină. În evoluţia unui clearance deficitar intervin şi deficienţele de C1q (colectina ce activează complementul şi care se leagă specific de suprafaţa keratinocitelor apoptotice), de C2, de C3 si de C4.
În cazul unui individ genetic susceptibil (persoana care are un deficit al fagocitării şi degradării celulelor apoptotice sau al susţinerii unui răspuns anti-inflamator corespunzător în urma ingestiei materialului apoptotic), are loc hiperexpresia unei concentraţii de structuri nontolerate. Dacă un asemenea material accesează MHC II, în prezenţa unor semnale costimulatoare corespunzătoare, va avea loc un răspuns imun primar împotriva antigenelor modificate, concretizat prin producerea autoanticorpilor. Odată ce imunizarea primară a avut loc, generarea repetată de molecule apoptotice (în timpul expunerii solare ), va determina răspunsuri imune secundare. O parte din căile efectoare activate de răspunsul imun primar produc cantităţi suplimentare de material apoptotic. Opsonizarea materialului apoptotic de Ac anti-complexe ribonucleoproteice eficientizează captarea antigenelor şi induc producţia de citokine proinflamatorii, în detrimentul celor antiinflamatorii, potenţând în continuare răspunsul imun.
Concluzionând, răspunsul imun determinat de prezenţa antigenelor din piele modificate de radiaţiile UV constituie principalul mecanism patologic al leziunilor cutanate. Apoptoza celulară generată de iradiere deţine un rol esenţial în inducerea şi perpetuarea lupusului eritematos cutanat. Producerea unei creme pentru combaterea tuturor radiaţiilor ultraviolete ar uşura enorm nu numai severitatea leziunilor dar, in special, activităţile zilnice ale bolnavilor de lupus eritematos cutanat. Pentru aceştia, o banală plimbare în cursul unei după-amieze de primăvară devine un adevărat supliciu, componenta psihologică fiind deloc neglijabilă.
Bibliografie• „Cutaneous Lupus Erythematosus”; Annegret Kuhn . Percy Lehmann . Thomas Ruzicka; 2008; Part II, Part III; pag 53-336.• „Autoimmune Diseases of the Skin Pathogenesis”-Diagnosis,Management Second edition; Michael Hertl; cap 5 ,pag 183-230.• Pubmed:”Cutaneous lupus erythematosus” Lela A. Lee M.D.a, Assistant Professor of Dermatology and Medicine and Kathleen M. David M.D.b, Immunodermatology Fellow;• Medscape: „Lupus Erythematosus, Subacute Cutaneous Author”: Jeffrey P Callen, MD, Professor of Medicine, Chief, Division of Dermatology, University of Louisville School of Medicine• www.thedoctorsdoctor.com/diseases/lupus_erythematosus.htm#pathogenesis/lib.bioinfo.pl/meid:228939
| < Anterior | Urmator > |
|---|
