In Romania sistemul medical universitar este, se pare, absolut infloritor. Cel putin, asta reflecta unui necunoscator numarul impresionant de candidati admisi in fiecare centru de renume. Anual, mai mult de 3000 de studenti aleg sa imbratiseze nobila cale numita Medicina. Fiecare are motivul sau pentru care alege sa urmeze cursurile acestei facultati – parintii sunt medici, se castiga bine in afara , suna bine in public, unii vor doar diploma, in timp ce altii doresc sa dea maximul din ei pentru a ajuta oamenii, ori pentru a oferi un exemplu personal celor din jur.
Pe an ce trece, numarul de medicinisti gata sa isi dedice o mare parte din timp pentru a se perfectiona in domeniu, scade, si inca dramatic. Asa ca in momentul de fata ei nu mai reprezinta nimic altceva decat...o minoritate. O minoritate sufocata de marea de indolenta si dezinteres a celor pentru care viata universitara e constituita numai din nuante de gri, atat de contrastant cu tonurile de roz din mall-uri si cluburi. Avand in vedere acest fapt, se poate spune cu certitudine ca UMF-urile respecta cu fidelitate maxima curba lui Gausse – extreme de la 2.80 pana la 10, cu uniformizare masiva in intervalul 5-7. In cazul celor pasionati intr-adevar de un domeniu, uneori nici macar principiul "Tinteste catre luna pentru a ajunge la stele" nu mai este valabil. Dupa ce in timpul cautarilor se lovesc zdravan de ziduri poate prea inalte, cei cu adevarat norocosi dau de un tanar asistent universitar care chiar doreste sa ii ajute, intelegandu-le dorinta de perfectionare in domeniu. Insa cei mai multi nu-si gasesc mentorul si se vad pusi in situatia de a pluti plini de frustrari alaturi de valul cel mare, unde identitatea lor se confunda cu cea colectiva.
Dupa sase ani de studiu intens si perpelire la foc mic a neuronilor care, in mod fiziologic, concureaza cu soldatii din prima linie de bataie, sperantele minoritarilor de a crea o lume mai buna sunt sfaramate in cioburi. Fondurile lipsa, aparatura performanta potrivit standardelor anilor 70, salariile „demne” de oameni dedicati stiintei, absenta oportunitatilor de cercetare – toate alcatuiesc microuniversul propice pentru dezvoltarea profesionala. In timp ce adeptii trendului „think pink” exceleaza in a da tratamente gresite ori in a uita obiecte de dimensiuni considerabile in pacienti, contribuind asadar la o veritabila redistributie a populatiei, oponentii lor sunt pusi intr-o situatie mai delicata. Sub dictonul „Si in Romania se poate!”, unii infrunta cu entuziasm neajunsurile si raman pe meleagurile natale. Insa restul tinerilor medici, ai caror ani de facultate s-au centrat in jurul unui birou bombardat cu hartii, hrisovuri si post-it-uri multicolore, prefera sa plece in locuri unde lipsa satisfactiei profesionale este doar un vis urat.
Oare daca din acest ocean de studenti la medicina cei care demonstreaza ca intr-adevar au potential spre anumite directii ar fi incurajati si ghidati indeaproape de catre adevaratii specialisti, ar mai exista o dorinta atat de mare de a pleca in strainatate pentru a se realiza? Se mai poate regasi in momentul de fata o motivatie de ambele parti astfel incat exodul celor capabili sa inceteze, ori alea jacta est?
| < Anterior | Urmator > |
|---|
